cernauti-dragoste-amara

 

Of, Doamne, ne întrebăm adesea ce rămâne după noi, deşi ştim că nu rămâne nimic sau oricum ceea ce rămâne va dispărea cândva. Am ajuns la vârsta maturităţii şi am umblat cu lumânarea căutând un Om. Uneori am crezut că-l găsesc, dar cel aflat nu făcea decât să mă folosească, mutilându-mi sentimentele cu un aer firesc de normalitate sau poate era sortit ca omul acela să plece. Oricum,la vârsta mea nu mă pot considera nici sedusă nici abandonată. Cred însă că Dumnezeu nu lasă nimic fără pedeapsă ,iar atunci când câştigi prin minciună şi înşelătorie şi tu la rândul tău vei fi pierde şi vei fi înşelat. Laureatul premiului Nobel, Şmuel Iosif Agnon, creionându-şi personajul din ’’Povestea unui anonim’’ îi atribuie acestuia următoarele cuvinte:’’Mai bine plec de aici, decât să blestem pe cineva!’’Mulţi dintre noi plecăm dintr-un loc doar cu sufletul, iar faptul că oamenii din jur ne cred rămaşi  <acolo>, duce la schizoidia existenţei noastre. Vreau să plec de <jos>, vreau să mă înalţ şi mă tot întreb de ce mulţi au interesul de a alimenta ideea că sunt un monstru de hârtie, de a-mi menţine portretul creionat de ei, anume pentru a se proteja ei înşişi?! Cine sunt eu cea reală?Un om obişnuit , e adevărat, cu multe păcate, neavând însă conştiinţa de a fi acţionat nedrept. Moralitate,cred eu, nu înseamnă numai s-o ţii în post şi rugăciuni, ci să-ţi păstrezi verticalitatea şi cuvântul dat,să dovedeşti că eşti om. Şi vă rog să mă credeţi, oameni chiar Nu mai sunt de mult pe toate drumurile! La moartea fratelui meu, un preot stupid, ca însăşi moartea, încerca să închidă într-un discurs penibil şi patetic o  viaţă febrilă şi demnă. Şi iată că eu acum nu pot să mă eliberez de povara acelei dureri decât scriind, revoltată nu pentru sfârşitul nostru inevitabil ci pentru că am înţeles că pedeapsa meritată vine pentru unii prea târziu. Ce i-ar mai folosi fratelui meu să afle că oameni care i-au făcut rău suferă la rândul lor astăzi?Fratele meu este deja un anonim,mâine voi fi eu o anonimă,praful se va alege din substanţa cuvintelor mele,însă acum,când scriu, o fac, deşi amar, cu fruntea sus şi chiar dacă voi <rămâne>,nu voi blestema pe nimeni, fiindcă blestemul este prea puţin pentru cei care ne înşală speranţele. Iar dacă vreun cititor a avut vreme să se oprească peste rândurile mele, vreau să-i spun că,la Rădăuţi, se aşterne deja o toamnă frumoasă, cu galben pal şi gri catifelat, iar pavajul străzilor seamănă cu o sală imensă de bal în care sute de necunoscuţi se prind în dansul absurd al existenţei. La Rădăuţi, nimeni pare să nu blesteme pe nimeni,dar Dumnezeu contabilizează…

 

 

 

 

Nu,nu,vă rog!Nu vă îndrăgostiţi de Bucovina!E o dragoste care poate distruge şi pe care nu şi-o pot asuma decât căutătorii în stele ori pescuitorii în ape tulburi.Aici, în dreptul inimii mele există un semn, al cărui tâlc nu-l pricep încă.  Nu e dragoste, căci apăsarea ar fi suportabilă.Este poate doar fascinaţia stranie a vidului, mai amară decât moartea şi mai frumoasă decât iubirea împlinită.

 

Privesc adesea chipurile obosite ale oamenilor săraci, mintea mea developează neîncetat clişeul amărui al neputinţei lumii, al abdicării noastre în faţa nevoilor umane. Agăţat parcă de un colţ de pâine, un bătrân hoinăreşte zilnic pe străzi, cu ochii încercănaţi şi privirea hăituită. Copie la indigo a altor bătrâni, omul acesta este în fapt mai puternic decât bogaţii lumii. Bucuria de a trăi are pentru el o altfel de dimensiune. Bucovina îşi ascunde săracii în faldurile trecutului, retuşând  prezentul cu paginii stranii de istorie. Bucovina seamănă uneori cu o frumoasă domnişoară bătrână, pe care pretendentul pare să o fi pără sit tocmai înainte de a fi ajuns la altar.Ce blestem poate fi mai mare decât să trăieşti cu o dragoste fără de răspuns, iar  cuţitul fantasmelor ei să ţi se răsucească în suflet sute de ani? Dacă  preţul nemuririi constă în valoarea tributului plătit, cât poate omul amâna revolta care i-ar putea aduce pacea uitării?Aţi fost vreodată la Rădăuţi? Aţi mirosit cumva parfumul unor străzi care te pot prinde fatal în vraja tăcerii lor?Departe,departe de tot, acolo unde se aşază harta în cui (după o zicere prăfuită…) oraşul îşi trăieşte liniştea aparentă, ca un cerb rănit ce-şi odihneşte trupul sub hipnoza frunzelor.Lucrez în biblioteca oraşului, repliindu-mi destinul tragic pe labirintul paginilor de carte.Număr dimineaţă de dimineaţă morţii din viaţa mea, căutându-mi rostul într-un miez destul de ermetic. Nu, nici un om nu moare atâta vreme cât nu este uitat. Nici un ţinut nu poate fi îngenuncheat atâta vreme cât respiră sub demnitatea trecutului. Odinioară, trăsuri cu scaune de pluş, purtate de cai nărăvaşi străbăteau într-un ceas distanţa Rădăuţi –Cernăuţi . Astăzi, istoria îşi ţese capcanele, prinzând în cerc realităţi devenite legende.Ce am fost şi ce suntem? Ce sunt şi ce am fost? Nimic mai mult decât bătrânul sărac rătăcind pe străzi, care nu şi-a pierdut însă grandoarea visului.La urma urmei,preţul nemuririi ţine de puterea noastră de a visa şi de a sta cu demnitate în genunchi.Pentru mine nu există nici o graniţă. Noapte de noapte mă întorc în caleaşca trecutului şi parcurg în voie distanţa Rădăuţi-Cernăuţi… 

  

 

 

 

Mi-e frica deja de albastrul de Radauti, mi-e frica sa il privesc singura prin fereastra. Dragostea mea pentru Cernauti mi-a accentuat febriliatea din nastere . Nu imi mai ajung ziarele pentru a scrie ce simt. De fapt, in ziare am lasat tot ce era mai rau din mine. Singura salvare in care mai cred este acest jurnal in care incep sa scriu azi, 9 decembrie , 2006. Am avut un jurnal adevarat, din hartie lucioasa, l-am rupt bucati, bucati cu mainile mele mici, nu a putut fi salvat de flacara de mine. Sa vad daca am sa ma pot deschide cu adevarat…